Un cosmar numit tramvai

Am ajuns sa urasc tramvaiele. Banalele, nevinovatele, poeticele tramvaie. Au devenit cosmarul meu zilnic, penduland intre casa si serviciu, in pas de melc, scartaind din toate incheieturile, blocate de masinile care circula pe linia de tramvai – pentru ca de asta se cheama linie de tramvai, ca sa circule autovehiculele pe ea, ce e asa greu de inteles?

De fapt, nici macar nu e ura. E un sentiment amestecat de obida, furie neputincioasa impotriva “sistemului” (sistemul de transport in comun, evident) si nervi. Foarte multi nervi, mai ales matinali.

Zilele astea nu-mi amintiti de titluri gen: Un tramvai numit dorinta – mai degraba o dorinta numita tramvai care sa mearga decent sau Du-ma acasa, mai tramvai – da, si in mai putin de-o ora, daca nu cer prea mult. Si nici sa nu-mi vorbiti de farmecul cu parfum de altadat’ a tramvaielor – atunci macar aveau cai si tot se deplasau mai repede!